De ce ar trebui să-i înveți pe studenți despre practica spațiată

O intuiție confirmată de cercetare

„Cu un număr considerabil de repetiții, este mult mai avantajos să le distribui corespunzător pe o perioadă de timp decât să le grupezi într-o singură etapă.” Această propoziție este rezultatul studiilor pionier ale psihologului Hermann Ebbinghaus (1850-1909), realizate acum mai bine de un secol. El și-a bazat cercetările pe propria experiență și a descoperit că aceeași cantitate de studiu repetat asupra aceleiași informații, distribuit pe o perioadă mai lungă de timp, duce la o reținere mult mai bună a acelei informații pe termen lung.

În schimb, utilizarea aceluiași timp pentru a memora același conținut într-o singură sesiune duce la performanțe scăzute. Această abordare este cunoscută adesea sub numele de „învățare pe ultima sută de metri”, tipică studenților care încearcă să memoreze totul chiar înainte de test.

Efectul este demonstrat de rezultatele unui studiu realizat de Rawson și Kintsch (2005). Imaginea 1 arată efectul lecturii concentrate față de cea spațiată asupra unui test imediat, respectiv unul amânat. Pe scurt, practica masată este mai eficientă dacă testul are loc imediat după citire, însă acest beneficiu dispare după doar una sau două zile.

O tehnică rar folosită în obiceiurile de învățare

Această intuiție remarcabilă a fost confirmată de-a lungul timpului în multe domenii, inclusiv învățarea motrică, memoria de recunoaștere, învățarea perechilor asociate, reamintirea liberă, procesarea cuvintelor, învățarea statistică și achiziția de vocabular. Dovezile sunt prezente și la numeroase categorii de populații: copii, adulți, animale și chiar pacienți cu amnezie. În ciuda evidențierii tot mai accentuate a acestui efect, practica distribuită nu este foarte frecventă în obiceiurile de studiu. Dacă ai observat asta, nu ești singur: în 1988, Frank N. Dempster a scris un articol în care a definit aplicarea inadecvată a repetițiilor spațiate drept „o neutilizare a rezultatelor cercetărilor psihologice”.

De atunci, o meta-analiză a efectului practicii distribuite (Cepeda și colab., 2006) realizată pe 184 de articole arată că învățarea spațiată a elementelor aduce constant beneficii, indiferent de intervalul de retenție - adică distanța între ultima ședință de studiu și evaluarea ulterioară. Mai mult, beneficiile învățării cresc odată cu mărirea intervalelor de timp dintre sesiuni. Beneficiul mediu observat al practicii distribuite este de 15% retenție în plus, atât pentru copii, cât și pentru adulți, comparativ cu practica masată. Aceste efecte nu durează însă la nesfârșit: odată ce intervalele de retenție devin prea lungi, creșterea acestora nu mai are efect – ba chiar poate scădea memoria.

Ca de obicei, există câteva rezerve. Deși subiectul a fost studiat intens, psihologii nu pot încă să determine intervalul optim dintre reluări pentru același material. În plus, știm puține lucruri despre efectele extinderii sau restrângerii programului de învățare asupra retenției. Cercetările viitoare ar trebui să se concentreze asupra acestor aspecte.

Cum pot profesorii să aplice această tehnică?

În articolul „Teaching the science of learning”, Yana Weinstein și colegii săi sugerează două modalități prin care profesorii pot pune în practică retrieval practice:

1. Prima este să creezi oportunități pentru a reveni asupra conceptelor de-a lungul anului. Poate necesita ceva planificare, dar recapitularea conținutului vechi durează doar câteva minute. Poți, de exemplu, să folosești Wooclap pentru a le pune întrebări studenților la începutul lecției.
2. A doua este să-i înveți pe studenții mai maturi (liceu și universitate) să-și organizeze programul. Ideea este să alternăm zilele în care o anumită clasă are loc cu zilele pentru studiul individual acasă. Astfel, dacă ora de istorie este marți și joi, se poate sugera ca revizuirea acasă pentru acea materie să aibă loc luni și miercuri (sau vineri).

Surse:

• Rawson, K. A., & Kintsch, W. (2005). Rereading effects depend on time of test. Journal of Educational Psychology, 97(1), 70–80. https://doi.apa.org/record/2005-01890-007?doi=1
• Dempster, F. N. (1989). Spacing Effects and Their Implicațions for Theory and Practice. Educational Psychology Review, 1(4), 309–330.
• Cepeda, N. J., Pashler, H., Vul, E., Wixted, J. T., & Rohrer, D. (2006). Distributed practice in verbal recall tasks: A review and quantitative synthesis. Psychological Bulletin, 132(3), 354–380. https://doi.apa.org/record/2006-06233-002?doi=1
• Weinstein, Y., Madan, C. R., & Sumeracki, M. A. (2018). Teaching the science of learning. Cognitive Research: Principles and Implications, 3(1).